• CONT
    • Niciun produs în coș

Copilul salvator

„O să facem un copil și asta cu siguranță ne va uni și mai tare.” *„Ne înțelegem atât de bine, un copil este fix ceea ce ne lipsește.” * „Rămânem împreună de dragul copiilor.” * „Nu ne putem despărți acum, am făcut un copil, trebuie să mergem mai departe.”

Am întâlnit adesea situațiile de mai sus, eu însămi mi-am pus problema când am divorțat dacă e bine sau nu, gândindu-mă mai degrabă la copii, decât la relație sau la mine.Nu, mai bine ne despărțim de dragul copiilor, dacă e cazul. Poate părea paradoxal, dar e doar contrar normelor moștenite din moși și din strămoși. Sunt foarte multe cazuri în care este mult mai bine pentru copil ca relația de cuplu să se termine. Dincolo de extreme, dacă cei doi parteneri nu sunt fericiți împreună, asta se va răsfrânge și asupra copilului, asupra relației de familie. Un copil nefericit are, cu siguranță, părinți care sunt nefericiți împreună.

Copilul nu vine să ne facă mai fericiți, chiar dacă vom fi mai fericiți cu el alături.”

Copilul apare în viețile noastre ca o binecuvântare. Ca o fericire reală, palpabilă, ca o speranță de viitor. Ca o responsabilitate. Copilul aduce bucurie. Copilul ne schimbă viețile. Dar cu siguranță el nu vine în viețile noastre cu un scop anume. Copilul nu vine să ne facă mai fericiți, chiar dacă vom fi mai fericiți cu el alături. Copilul nu apare în viețile noastre ca să repare. Copilul nu este dator să repare, în fapt el nu este dator cu nimic. Copilul NU TREBUIE să nimic, doar să fie crescut sănătos, cu iubire și blândețe. Premisa că un copil unește sau desparte este una profund greșită. Pentru relația NOASTRĂ de cuplu, noi, cei doi parteneri, suntem singurii responsabili, fie că ea merge bine, fie că merge rău. Pentru tot ceea ce facem și spunem, suntem în mod direct responsabili, inclusiv față de copilul pe care-l aducem pe lume. Cu siguranță reciproca nu este valabilă, copilul e dator să crească frumos și sănătos, nu să ne rezolve nouă problemele.

Copilul nu salvează, dar nici nu distruge o relație. Femeia și bărbatul însă pot salva împreună o relație, la fel de bine cum o pot și distruge. Copilul poate fi doar un buton de alarmă care este declanșat inevitabil o dată cu apariția lui în viețile noastre. Acesta scoate la iveală vulnerabilitățile noastre ca parteneri, ale cuplului, ele devin mai evidente și cer o rezolvare iminentă.” (Domnica Petrovai)

Un copil nu înseamnă doar iubire și bucurie!

Un copil înseamnă în egală măsură și alte responsabilități și griji dincolo de cele ale unui cuplu fără copil. Apar deodată întrebări despre cum își împarte cuplul responsabilitățile casnice, despre viziunea asupra creșterii și educației copilului. Apare oboseala. Multe certuri provin și din diferențe încă neclarificate și nenegociate despre cum ne creștem copilul, mai ferm sau cu blândețe. Este momentul în care se observă influența modului în care cei doi parteneri au fost crescuți de părinții sau bunicii lor și cum gândesc și reacționează acum amândoi față de nevoile copilului. Apare dificultatea de a pune limite copilului și o toleranță scăzută la disconfortul lui, când plânge sau simte o frustrare.

O altă sursă de disconfort și posibilă ruptură în cuplu este modul în care cei doi parteneri fac față stresului și oboselii, dacă se îndepărtează sau se apropie, în momente mai tensionate. Cum simte fiecare stresul în noua situație, îngrijorarea, tristețea, furia sau oboseala celuilalt, toate acestea sunt deosebit de importante. Cum se sprijină partenerii în continuare, cum își oferă unul altuia afecțiune sau cum nu o fac, aceasta este întrebarea.

Apare atenția față de „greșelile” copilului și nevoia de a-l corecta și controla. Este adusă în discuție educația copilului, încă de la o vârstă fragedă. Am întâlnit multe cupluri care se ceartă pentru că au viziuni diferite în acest sens. Toate acestea pe fondul unui grad ridicat de oboseală, într-o viață complet nouă care li se așterne la picioare, o dată cu apariția celui mic.” (Domnica Petrovai).

Când copilul ia locul partenerului de viață

Cu siguranță, o responsablitate uriașă față de mica ființă apărută în viețile celor doi o simte în primul rând mama. Pe fondul unei oboseli ridicate și al unui mod nou de viață, dar și din teama de a nu face ceva greșit față de cel mic, mama poate avea senzația că trebuie să i de dedice copilului întotalitate. Mama uită că este soție și parteneră a unui bărbat, mama uită că este femeie, mama nu mai știe altceva decât să fie mamă. În toate aceste cazuri, extreme, dar dese, partenerul este aproape exclus din relație, se simte dezamăgit, respins și descurajat, și se poate ajunge foarte ușor la ruptură. Asta nu înseamnă însă că cel care a distrus relația este copilul, ci doar că venirea lui pe lume a scos la iveală lucruri din trecut, rămase nerezolvate. Cu siguranță singurii vinovați sunt partenerii, nu copilul.

Pe de altă parte, după naștere mama are nevoie de un timp să se regăsească, să aibă grijă de ea, nu doar de copil, fără ca nevoile acestuia să fie afectate. Și în consecință să-l vadă și pe soțul ei, pe bărbatul de lângă ea. Amândoi au nevoie să aibă înțelepciunea de a se sprijinii unul pe celălalt și de a nu se respinge. Vor fi poate multe momente dificile și,dacă învață cum să le rezolve,cei doi vor putea rămâne aproape unul de celălalt.

Am întâlnit multe cupluri care regretă că nu au știut cum să fie un cuplu după nașterea copilului și, fără să-și dorească, s-au desprins și detașat unul de celălalt. Și, mai ales, nu au știut că pot cere ajutor și că problemele lor pot fi rezolvate. Există cupluri care nu știu că pot cere ajutor specializat și că problemele lor pot fi rezolvate.” (Domnica Petrovai)

Domnica Petrovai vorbește pe larg despre acest subiect în cursul ei PENTRU NOI DOI. Te poți înscrie la curs aici: https://goo.gl/shL9hf

0 Comentarii la "Copilul salvator"

Lasă un mesaj