• CONT
  • Niciun produs în coș.

Palma doare, vorbele nu!

Conform specialiștilor, în spatele abuzului, orice formă ar lua acesta, se află ori o frică puternică de respingere, ori teama de abandon.

Aș fi preferat să mă bată, poate m-aș fi simțit mai puțin umilită. Poate durerea fizică m-ar fi trezit la realitate mai devreme. Poate aș fi plecat la timp. Au trecut ani până să-mi dau seama că ceea ce se întâmpla era tot o formă de abuz, la fel de gravă ca cel fizic: abuzul emoțional.” (Andreea, 35 de ani, București).

Abuzul în relații se exprimă în forme și intensități diferite, de la abuz fizic, la abuz sexual sau emoțional. În multe cupluri există această povară a trecutului. Abuzul financiar („mi se cuvine ca tu să îmi asiguri un anumit nivel de trai”) și abuzul emoțional sunt cele mai frecvente forme de abuz întâlnite.

Abuzul emoțional

Abuzul emoțional este poate cel mai greu de recunoscut și poate lua forma diverse forme. Perfecționistul. Negativistul. Dependentul. Criticul. Narcisistul. Cel care are mereu dreptate. Tipare pe care specialiștii le recunosc imediat. Mie însă mi-a luat ceva timp să ajung să văd semnele. Știu acum că o relație sănătoasă nu intră în aceste tipare. O relație sănătoasă este o relație în care suntem atenți la nevoile noastre și ale celuilalt, ne simțim în siguranță, avem încredere unul în celălalt, ne respectăm și prețuim unul pe celălalt. Suntem autonomi, fiecare are propriile pasiuni și proiecte personale, fără a afecta viața cuplului. O relație în care certurile sau conflictele sau diferențele sunt înțelese și reparate, fără ca vreunul dintre noi să se simtă amenințat.

La început n-am înțeles de ce. Nu pricepeam ce fac sau unde greșesc, dar îl vedeam că nu este în regulă. Părea că nu se simte nicicum în siguranță, că nu are încredere în mine și de fapt, în nimeni. Îi era teamă că e folosit, manipulat, părea rănit, mereu nemulțumit de el și de mine, deopotrivă. Erau momente în care aș fi preferat să mă bată, poate m-aș fi simțit mai puțin umilită. Poate durerea fizică m-ar fi trezit la realitate mai devreme. Poate aș fi plecat la timp. Au trecut ani până să-mi dau seama că ceea ce se întâmpla era tot o formă de abuz, la fel de gravă ca cel fizic: abuzul emoțional.

Când mi-a spus că el n-a greșit cu nimic și că nu înțelege de ce sunt supărată, am înțeles. Când mi-a spus că ar trebui să fiu fericită că nu m-a bătut niciodată, ca alții, am realizat că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere ca să ies din această relație.”

Cum recunoști abuzul?

M-am întrebat mereu, de unde pleacă această vulnerabilitate. De unde această nevoie de a controla, de a te simți mai puternic decât celălalt, de a-i dovedi mereu că nu are dreptate, că el este cel slab. Ce avea de câștigat? Psihologul mi-a spus că mecanismele abuzului, în toate formele lui, sunt de fapt aceleași. Mi-a spus că el nu se simte în siguranță în relații și are o mare teamă de intimitate. Se așteaptă ca ceilalți să îl mintă mereu, se așteaptă să fie manipulat, înșelat, umilit sau chiar abuzat. Nu are încredere că partenerul sau colegii pot fi onești și cinstiți, este mereu suspicios și precaut. Că totul pleacă, cel mai probabil, din copilărie. Ce-i rămâne așadar de făcut? Să atace. Da, atacul este cea mai bună apărare. N-am vrut să ascult ce mi-a spus psihologul. Sau prietenii. Sau ce-mi spuneam singură, seară de seară, înainte de culcare. Doar într-o zi, când mi-a spus că el n-a greșit cu nimic și că nu înțelege de ce sunt supărată, am înțeles. Când mi-a spus că ar trebui să fiu fericită că nu m-a bătut niciodată, ca alții, am realizat că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere ca să ies din această relație.

Adesea, interpreta intențiile mele ca fiind negative („vrei să îmi faci rău intenționat, vrei să mă rănești, te răzbuni pe mine”, „nu îți pasă de mine, doar nevoile tale contează”, de câte ori am auzit asta!). Până și cele mai mici gesturi ale mele erau interpretate ca fiind semne de pericol și amenințare, citeam asta în ochii lui. Ani mai târziu am putut traduce asta ca fiind o dificultate de control a impulsului de a ataca, toleranța lui la disconfort fiind atât de mare încât reacțiile, gândurile, dar mai ales vorbele erau automate și în afara oricărui control.

Ce spun specialiștii

Adultul care folosește pedeapsa, agresivitatea datorită toleranței scăzute al disconfortului, în situații de disconfort mic reacționează disproporționat, cu furie intensă, chiar dacă ea se traduce doar în vorbe. Fără auto-control și conștientizare a abuzului care are mai tot timpul o justificare. Nemulțumirea celuilalt, reală, percepută ori închipuită, sau orice formă de feedback negativ sau critică, orice formă de respingere sunt percepute ca pericole și mecanismele de apărare se activează automat și se apără prin agresivitate și comportamente punitive: „nu vorbesc cu tine”, „plec de acasă până îți revii”, „te lovesc să te înțelegi cum mă simt eu. (Domnica Petrovai, psiholog).

Conform specialiștilor, în spatele abuzului, orice formă ar lua acesta, se află ori o frică puternică de respingere, „nu sunt suficient de bun pentru ea”, ori teama de abandon. Un om care nu trăit în siguranță și încredere, nu știe, și nu a simțit ce înseamnă să nu îți fie frică de intimitate, să nu îți fie frică că vei fi rănit sau agresat. Controlul furiei este una din marile lor provocări. Impulsivitatea și furia sunt intense ori de câte ori se simte în nesiguranță sau simte frică, durere. Forma de apărare este furia și atacul. Jigniri, reproș, critică, sau detașare, „pare că nu îi pasă de mine și că nu simte nimic”. Furia însă ascunde o frică sau durere asociată cu experiențele timpurii de pedeapsă. Și, un alt mecanism folosit este cel punitiv. Pedepsește partenerul pentru orice greșeală percepută de el, disproporționat cu situația sau gestul. Sigur, adesea sunt interpretări, dar și în situația în care partenerul a făcut ceva ce l-ar fi putut răni reactivitatea lui este intensă și punitivă. Singurele momente în care nu devine agresiv verbal sunt cele de detașare, dar sunt tot forme de apărare și pedeapsă. „Ne certăm din orice, dacă ceva nu îi convine, este mare scandal. Din nimicuri. Ea se simte nerespectată și neapreciată pentru că am uitat ceva ce mă rugase să fac pentru ea.” Convingerile și nesiguranța lor îi face ori să fie singuri fără prieteni sau fără partener sau relațiile lor de prietenie sau cu colegii să fie foarte proaste. Rușinea și sentimentul de vină sunt prezente și au multe frământări de ordin moral, ceea ce este un semn bun. Pentru că așa pot reînvăța empatia.

Domnica Petrovai vorbește pe larg despre acest subiect în cursul ei PENTRU NOI DOI. Te poți înscrie la curs aici: https://goo.gl/2uCvp7

0 Comentarii la "Palma doare, vorbele nu!"

Lasă un mesaj